A fost odată, pe un deal care nu se hotărâse nici el bine ce fel de deal vrea să fie, o stână. Nu o stână obișnuită, cu miei și cu brânză și cu mirosul acela cinstit de lână și de fum, ci una dintre acelea în care oile se numărau de două ori:  o dată ca să fie și a doua oară ca să pară mai multe.

Peste această stână vegheau trei păstori, fiecare cu mersul lui, cu tăcerea lui selectivă și, mai ales, cu pălăria lui. Căci în toate treburile mari ale lumii, pălăria a venit înaintea capului.

Cel dintâi, să-i zicem Costică, deși el preferă „domnul Costică”, și în anumite cercuri chiar „liderul Costică”, purta o pălărie largă, cu boruri cât umbrela unui om de stat la vremea ploilor electorale. O purtase atâta, că uitase când o luase și de unde. Unii ziceau că i-o dăduseră alegătorii. Alții, că și-o cumpărase singur și le prezentase chitanța ca dovadă de transparență.

Când îl întreba cineva ceva, Costică nu răspundea imediat. Ridica mai întâi borul cu două degete, privea în zare cu aerul omului care a văzut lucruri pe care voi nu le-ați văzut și care, dacă le-ar spune, v-ar copleși, și zicea:

— Eu am spus-o dintotdeauna. Și dacă n-am spus-o, am gândit-o, ceea ce e mai important.

Pălăria îl umbrea atât de bine, încât nici el nu mai vedea limpede unde calcă. Dar picioarele lui aveau memorie proprie și-l duceau singure, mai ales spre locurile unde era lumină și aplauze.

Al doilea, Grigore, fostul Grigoriță, actualul „Grigore-cu-viziune”, cum se prezenta singur pe cardurile de vizită pe care le purta în trei buzunare simultan, purta o pălărie dreaptă, severă, cu boruri mici și precise, ca un ordin de zi.

Grigore mergea apăsat și vorbea în propoziții scurte, terminate cu punct, nu cu virgulă, căci virgula, după opinia lui, era semnul celui care ezită, iar el nu ezita niciodată, ceea ce îl ajuta enorm să nu se răzgândească, și ceva mai puțin să aibă dreptate.

— Situația e clară, zicea Grigore, în fața oricărei situații care nu era câtuși de puțin clară.

— Și ce facem? întreba câte unul.

— Ce trebuie, răspundea el, cu aerul că „ce trebuie” e un concept pe deplin definit și aflat exclusiv în posesia lui.

Pălăria îl ținea atât de drept, că spinarea lui devenise un argument în sine. Oamenii îl credeau adesea nu pentru că zicea ceva convingător, ci pentru că stătea atât de convingător.

Al treilea, Nelu, zis și „Nelu-cel-de-suflet”, zis și „băiatul nostru”, zis și alte feluri pe care le vom lăsa nerostite din delicatețe, purta o pălărioară mică, de-o șchioapă, așezată pe creștetul capului cu o precizie care trăda ore de exersare în fața oglinzii.

Nelu nu spunea niciodată lucruri mari. Spunea lucruri mici, dar cu o căldură atât de comunicativă, că lumea pleca acasă cu impresia că auzise ceva important și nu-și mai amintea bine ce anume. Arta lui era tocmai asta: să lase în urmă un sentiment fără un conținut.

— Noi suntem cu oamenii! declara el, cu mâna la piept, de parcă alternativa ar fi fost să fie cu peștii sau cu mineralele.

Pălărioara îl contrazicea permanent, dar Nelu nu observase. Sau observase și hotărâse că e mai bine să n-o știe.

Într-o dimineață, din mijlocul turmei, ieși o mioară. Nu orice mioară, una din acelea cu privire fixă și cu obiceiul incomod de a pune întrebări la care nu te aștepți.

Se opri în fața celor trei și-i privi pe rând, cu acea răbdare a celui care a văzut destule și nu mai e grăbit să vadă și restul.

— Bună dimineața, zise ea. Am o întrebare.

— Poftim? făcu Costică, ridicând borul cu gestul omului pregătit să acorde un interviu.

— Aveți pălării frumoase, zise mioara. Dar sub pălăriile acestea… ce-aveți?

Tăcere.

Costică zâmbi larg, zâmbetul lui de rezervă, cel cu treizeci și doi de dinți și fără ochi:

— Avem experiență, draga mea.

— Avem competență, completă Grigore, scurt și final.

— Avem inimă, adăugă Nelu, punând din nou mâna la piept, de data asta și pe cea stângă, ca să nu fie dubii.

Mioara dădu din cap ușor.

— Înțeleg. Și pălăriile… le-ați ales singuri?

— Alegătorii ni le-au dat, zise Costică.

— Meritele mi-au adus-o, zise Grigore.

— A venit de la sine, zise Nelu, cu modestia aceea care costă mult la producție.

— Curios, zise mioara. Toate trei par cam nepotrivite.

Se lăsă din nou o tăcere grea.

— Cum adică nepotrivite? zise Costică, cu glasul aceluia care simte că urmează să fie jignit instituțional.

— Pălăria ta, explică mioara cu blândețea unui medic care comunică un diagnostic, e atât de mare, că te umbrește fix când ar trebui să vezi. Ai purtat-o atâta, că ai început să crezi că umbra ei e orizontul.

Costică deschise gura. O închise. O redeschise:

— Asta e o interpretare.

— A ta, spune ea, e o pălărie. A mea e o observație. Continuăm?

Grigore tuși scurt, semn că urmează o intervenție de principiu:

— În cazul meu, pălăria e perfect potrivită.

— Da, e perfect potrivită pentru capul tău de acum, zise mioara. Problema e că al omului cap mai crește. Al tău pare că a uitat.

Grigore nu răspunse. Oamenii cu pălării strâmte nu răspund, emit comunicate.

Rămase Nelu, care zâmbea deja preventiv:

— Și a mea?

Mioara îl privi cu o tristețe politicoasă:

— A ta e atât de mică, Nelule, că pare pusă acolo nu ca să te apere de ceva, ci ca să te facă recognoscibil în fotografii.

Nelu zâmbi în continuare. Era specialitatea lui: să zâmbească inclusiv când nu pricepea că e vorba de el.

De după deal, veni în goană un al patrulea personaj, Simică, nou-apărut pe scenă, proaspăt coborât dintr-o mașină mare, cu telefonul în mână dar fără o biografie verificabilă.

— Bună ziua la toată lumea! anunță el, de parcă ziua fusese rea până la sosirea lui. Am auzit că se împart pălării!

— Nu se împart pălării, zise mioara.

— Nu? Păcat. Oricum, eu vreau una. Ceva… reprezentativ. Ceva care să transmită un mesaj.

— Ce mesaj? îl întrebă mioara.

Simică se gândi o secundă și jumătate, tot atât cât îi lua de obicei să ia decizii:

— Că sunt omul potrivit.

— Potrivit pentru ce?

— Pentru… context, zise el, cu aerul celui care a folosit cuvântul corect.

Mioara îl privi lung.

— Înainte să-ți alegi pălăria, poate ar fi util să știi ce vrei să acoperi cu ea.

Simică o privi și el, mai puțin lung:

— Capul, evident.

— Evident, zise mioara, și se întoarse spre turmă.

Simică rămase o clipă, căută din priviri o cameră care să-l filmeze, nu găsi niciuna și plecă în direcția din care venise, convins că momentul fusese, totuși, unul de referință.

Seara, cele patru pălării fură așezate pe gard, trei ale păstorilor, una lipsă uitată de Simică în grabă.

Cea dintâi acoperea aproape toată șipca, umbrind inclusiv cuiele.

Cea de-a doua stătea dreaptă ca la defilare, gata să fie inspectat gardul.

Cea de-a treia era aproape invizibilă de la distanță, ceea ce nu o împiedica să fie fotografiată.

Cea de-a patra, care nu exista de fapt, era nouă-nouță, fără o urmă de uzură, fără un semn că ar fi stat vreodată pe un cap care gândise ceva.

Mioara le privi îndelung.

Undeva, departe, se auzea glasul lui Simică strigând că a uitat ceva.

— Știu, ai uitat ce n-ai avut, zise mioara, numai pentru iarbă și pentru stele și pentru cine mai are urechi în ziua de azi.

Și se întoarse la celelalte oi, care aveau și ele problemele lor, dar cel puțin nu purtau pălării.

Se zice, prin locurile acelea, că pălăriile n-au schimbat nimic. Oamenii le-au luat de pe gard dimineața și și-au continuat drumul ca înainte. Singura diferență e că mioara nu mai ieșea să întrebe nimic.

Nu din lipsă de întrebări. Ci fiindcă găsise că unele răspunsuri sunt mai clare dacă nu le mai ceri nimănui.