Republicare pe pe platforma Scrisul face bine (2017)
Trebuie să merg la muncă, … să-mi termin prezentarea, … să merg la ore. Trebuie să învăț! Să mănânc! Să dorm! Acest „Trebuie” ne ține permanent ocupați exercitând o presiune constantă pe noi, pe mintea noastră, pe gândurile private de un cuget prelung, pentru că tot timpul trebuie… altceva. „Trebuie” devine mult mai important decât ceea ce vrem sau dorim. Devine uneori singura motivație a existenței și a mersului înainte, pentru că toți din jurul nostru trebuie să facă ceva.
Dar niciodată nu trebuie să visăm. Să contemplăm. Să zâmbim. O facem spontan și natural ca un reziduu romantic al rămășițelor de umanitate, aflate într-o inerție precară a evoluției sentimentale. Dar, o facem și artificial… dacă trebuie.
Suntem captivi în vârtejul unei societăți cu o dinamică uluitoare, în fața unei idei distorsionate despre ceea ce suntem sau am putea fi în social media, a manipulării fără perdea din fața micului ecran și, tot mai des, a compresiei acțiunii unui film de 90-100 de minute, ai cărui eroii, se nasc, cresc, iubesc și salvează lumea. Toate acestea ne induc senzația că nu facem lucrurile suficient de repede sau de bine. Secolul Vitezei, pe care cu unele accidente, l-am depășit cu bine, a scris probabil cele mai multe pagini ale istoriei, dar nu ne-a învățat să trăim mai repede. Am învățat în schimb să adoptăm visele altora sau modul lor de a fi. „Trebuie” ne învață că este mai bine să fim ca ei decât să fim noi înșine.
Într-o mare de „Trebuie”, sala de curs rămâne unul din puținele locuri, în afara căminului, în care îmi permit să fiu idealist fără a cădea în derizoriu. Știu că este plină de oameni care trebuie să fie acolo, așa că singurele acțiuni realizabile, dincolo de motivul lor, în tentativa de a aprinde scântei de speranță și înțelegere, este să-i provoc la contemplare, la vis (în mod figurat) și să-i trezesc cu zâmbete, chiar ironice, la o realitate pe care ar putea să o construiască altfel decât „Trebuie”.
Dincolo de a oferi cunoaștere și de a forma competențe, sala de curs rămâne spațiul sacru în care studentul învăță să formuleze întrebări, pentru că răspunsul pe care îl caută este mai valoros decât cel pe care îl primește. A devenit o modă să „ne luăm” înțelepciunea din citate, uneori obscure, fără a analiza amplitudinea faptelor, evenimentelor și succesiunii de idei deterministe. Zâmbim în acord și trecem mai departe. Dar căutarea, nevoia de întrebare și răspuns rămâne închisă în noi, în lipsa unei metode de a păși pe o cale sau alta. Superficialitatea omniprezentă este ca marțipanul de pe tort: dă culoare dar ascunde adevărata savoare. Dorința de profunzime, de adevăratul gust al cunoașterii se naște doar dacă reușești să formulezi întrebări graduale implicând răspunsurile care pot construi propria formă a orizontului de cunoaștere.
Familia, Școala, Biserica devin din ce în ce mai mult convenții sociale pe care le urmăm pentru că așa trebuie, neînțelegând, în majoritatea cazurilor, adevărata lor semnificație. Educația creatoare de valoare (nu eficiență) este cea transmisă individual. Restul se cheamă învățământ. Metodele acestuia se schimbă și ele, dar profesorul are menirea de a rămâne un actor ancorat în realitatea contemporană, proliferând cunoașterea „acolo” și cu instrumentele cu care interacționează discipolii săi. Asta, dacă nu ne-am pierdut misiunea de a deschide noi canale de comunicare în detrimentul simbriei.
Evoluăm! Și poate că am ajuns acolo unde ne este locul. O cerere continuă de bunuri și servicii naște o cerere de forță de muncă eficientă și ieftină, constrângând sistemul educațional în a se adapta și a oferi cât mai multe produse pe piață, uneori la capacități de producție epuizate sau insuficiente. Ne apărăm adesea, cu expresia: Lucrăm cu materialul clientului, uitând că în fapt clientul final este societatea în care ne creștem proprii copii, iar o societate se dezvoltă continuu prin responsabilizarea individului privind viitorul mai bun al urmașilor săi. Gradul de inteligență al unei colectivități, comunități, regiuni sau nații este dat de splendoarea prostiei celui din urmă părtaș. Patri(di)oții spun că suntem un neam inteligent. Pentru că ne adaptăm vicisitudinilor ca individ, dar evoluția noastră ca societate sau comunitate este încă ancorată în idea supremă a nefericitului final al caprei vecinului.
Direcția de evoluție a educației, pe care noi înșine o proliferăm, nu pare a fi cea mai bună, pentru că nu este în conformitate cu metodele, instrumentele, valorile deceniilor apuse. Suntem parte a unui sistem care se adaptează holistic vremurilor, generând noi și noi tendințe, cerințe și percepții. Nu! Educația nu este ca un computer care poate fi restartat dacă nu merge prea bine sau este blocat de mult într-o buclă care generează aceleași erori. Dar nici ca motorul unui avion care trebuie reparat din mers, așa cum încearcă să o facă factorii politici. Educația este mai mult ca un dans (vezi Soha Mil Pasos) pe care unii performează din plăcerea mișcării, iar alții cu teama de a nu fi călcați pe picior.
Privind catedra ca pe o mică scenă profesorul poate juca rolul major în schimbarea lui „Trebuie” cu a Dori, a Visa, a Reuși. Asta nu pentru că trebuie ci pentru că, aparent, ne-o dorim cu toții.
Valy Greavu - Live Blog 