Au început evaluările de final de semestru. Un aspect normal al fiecărui final de semestru. Și totuși ca anul acesta, nu am văzut atâtea lacrimi. Studenți picați… lacrimi. Studenți cu 5 și ceva… lacrimi.

O descărcare nervoasă care nu are cum să mă lase indiferent. Cu fiecare insucces al unui student, cu fiecare lacrimă, se mai duce și o parte din sufletul nostru de dascăli. Ne erodăm și parcă începe încetul cu încetul să nu ne mai pese… dar încă doare.

Nu poți vorbi de milă, pentru că încă studenții mai au această demnitate. Unii. Alții insistă inutil, gândindu-se doar cum să se umilească, ce poveste impresionantă să inventeze, în loc să se fi pregătit suficient înainte. Acestea din urmă sunt doar demni de dispreț, nu de milă, și asta pentru că își trec peste orice demnitate în scopul obținerii unei note.

Cu câțiva ani în urmă, o domnișoară, foarte frumoasă, trebuie să o recunosc și remarcabil de decoltată, a venit la mine aproape plângând pentru o nouă șansă la un examen de laborator. Își pierdea bursa, sau ceva de genul acesta destul de important. Am decis în umanitatea mea că fiecare om merită o a doua șansă… dar trebuie să fie pregătit să o accepte. Alături de ea, un alt student care dădea pentru a treia oară același examen. El avea un nume interesant, Egidiu, de aceea l-am reținut. Au dat examen, și au picat. Amândoi.. cu nota 2(doi). Cu lacrimi în ochi, într-un colț al unui hol, studenta spunea insistent și obsesiv… că ar face orice pentru a trece examenul. Am cântărit, la cât de rece am reușit, situația… și m-am gândit la domnul Egidiu: El ce ar putea face orice ca să treacă examenul? Gândul m-a cutremurat, și mi-am dat seama că dacă aș accepta orice atunci nu pot asigura o evaluare corectă. Și ce sens ar mai avea școala dacă NU am încerca măcar să asigurăm o evaluare corectă?

Jocurile au reguli și principii, după cum dezbăteam mai demult, și nu are sens să-ți pierzi timpul într-o instituție de învățământ dacă nu ții la principiile tale, cu încercarea de a respecta pe cât posibil regulile. Mă gândeam odată la realizarea unui curs de tip ciocan (concept în dezvoltare), prin care să aplici metode destul de dure dar corecte de trezire din letargie și motivare corectă a studenților, prin tehnici de limbaj, expresie, gestică și conținut. În identificarea și testarea unor idei incipiente, am sesizat și riscurile care pot apărea pe parcurs sau la final… da asta într-un episod viitor. Derularea corectă trebuie să aducă studentul în lacrimi aproape de mijlocul cursului și apoi să-i arăți calea, pas cu pas, iar la final să vadă lumina. Și totul pentru remunerațiile legilor și condițiilor economice actuale. :)

Revenind la lacrimile de final de semestru: poți să-i mai dai o șansă unui student, chiar dacă nu ar trebui… dar mai ales dacă intră sub tutela tragediei Bologna a EVP-urilor. În contextul în care un student în Anul 3, nu promovează o disciplină cu EVP 100%, repetă anul. Adică, adios licență, adios un job, adios burse și cămine. Mai dai și bani pentru refacerea cursului.

Mulți ”emfaziști” vor spune că facultatea nu te ajută să obții un … ceva mai bun în viață. Marii bogătani ai lumii cică nu au terminat o facultate. Așa o fi, dar acestea sunt excepțiile… Apropo, m-am întâlnit de curând cu Egidiu… eroul din paragraful de mai sus, după câțiva ani. Muncitor într-un supermarket. Avea chiar un nume frumos meseria lui… și consta în punerea mărfurilor pe rafturi. Nu merchandising! Altceva. Ne-am dat mana, și l-am întrebat cum o mai duce. Părea mulțumit de viață. Oare nu acesta este cel mai important lucru câteodată?

O glumă tematică:
Proful către student: Care este nota care începe cu litera P, pe care crezi că o meriți tu? Studentul: pinci domn profesor. Pinci!

Poți să-i pui un 5 unui student, dar ce-o să facă în momentul în care ajunge pe piața muncii și o să-l întrebe un angajator: tu cu cine ai făcut rețele? Întâmplarea face ca mulți dintre angajatorii locali să-mi fie foști studenți, colegi sau pur și simplu cunoscuți. Cum te justifici în fața lor, când la orice discuție public/privat suntem acuzați de lipsă de calitate și performanță? Nu mai bine lași studentul să aprofundeze?

Sunt unii care poate au învâțat. Specificul examenului generator de fluvii este acela al faptului că studenții cunoșteau subiectul de examen încă de la începutul semestrului. Da, gratuit :). Adică le-am spus: Uitați acesta este subiectul de examen. Rezolvați acasă și apoi veniți în sală, schimbăm o chestie mică, mică, îl facem chiar mai ușor puțin și … ăla este examenul. Au învățat. Păreau că știu… dar nu au putut trece de nota 2. Și asta pentru că nu au avut suficientă flexibilitate și putere de a privi în ansamblu. Au învățat, știu… dar nu puteau demonstra. Deci nu e bine să știi subiectul de acasă. E mai bine să nu știi la ce să te aștepți. La mila Domnului! La noroc! Și câte astfel de expresii or mai fi existând. Dacă sunteți studenți, treceți dincolo de această stare și gândiți: Oare nu ar fi mai bine să înveți, să te pregătești și să obții satisfacția unei note decente decât să te umilești în fața unui cadru didactic impasibil?

Puneți-vă în situația mea! Ce ați face?