Automulțumirea – O abordare personală

Nu! Acest articol NU este despre politică. Este o sinteză, o autoevaluare a mea pentru o perioadă de 3 ani. Dacă vreți politică pot spune doar că anumite teme și idei din acest articol se pot regăsi și în acesta.

Scuză: Acest articol poate conține greșeli de scriere, virgule și exprimare.

În 2010 scriam un articol despre feedback-ul pe care-l primesc anual din partea studenților, în mod direct sau indirect. Mi-am dat seama atunci că evaluările anuale pe care el fac studenții la noi, sunt bune, dar nu suficiente, de aceea am procedat la a îmi crea propriile mele formulare de feedback, în general orientate pe partea negativă. Complet anonime, ceream doar păreri sincere: Ce v-a plăcut la cursul X și 10 lucruri care nu v-au plăcut pe diferite componente ale unui curs.

Cred că, de fapt, începusem mai devreme cu feedback-urile acestea anonime și apoi în 2010 am început să le analizez altfel și să-mi fac o strategie de a elimina sau diminua aspectele negative specificate în feedback, atât cele legate de conținutul cursului, modul de prezentare, interacțiunea cu studenții, modul de adresare și comunicare, modul de lucru la laboratoare, modelul de evaluare, feedback-ul meu în timpul desfășurării activităților și comunicarea/feedback-ul post-evaluare.

Am învățat de la americani despre conceptul de Politically Correct, dar atâta timp cât ai trăit într-o altfel de societate, nu ai aceeași abilitate de a-l aplica, uneori sforțările de a fi cât mai P.C. apropiindu-se de ridicol.

La următoarea evaluare, am constatat că în mare parte, pe lângă aspectele negative pe care le știam deja au apărut și altele noi, gradul de nemulțumire fiind oarecum mai accentuat.

În încurajările mele am spus că este timpul să-mi asum aspecte mai pragmatice, apelând astfel la tehnici din domeniul managementului riscurilor: am identificat punctele slabe (vulnerabilitățile), am identificat amenințările posibile (scăderea satisfacției studenților, a interesului lor, vorbele pe la ”colțurile internetului”, etc., etc.), am stabilit planul de tratare a riscurilor, în care le-am inclus și pe cele asumate și … a început un nou semestru cu încredere.

Următoarea evaluare… aceleași aspecte negative, plus încă vreo două.

Un nou semestru, o nouă evaluare… aceleași aspecte negative, plus încă vreo două.

Involuntar, atunci, pentru că acum le conștientizez, le-am ignorat pe cele pe care le cunoșteam deja și m-am axat pe analiza celor noi. Cred că de fapt așa făcusem și cu un ciclu în urmă… fapt care m-a pus pe gânduri…ajungând la concluzia că nu mai am o doză suficientă de nemulțumire ca să mă ambiționeze/determine să mă schimb, spirala mea evolutivă intrând pe o linie continuă spre automulțumire.

Grafic situația s-ar prezenta ca în imaginea următoare:

(PS: una din ironiile negustate de studenți: Nu înțelegi? Vrei să îți desenez? Pe mine m-ar amuza… pe mulți nu. Dacă mai aveți astfel de exemple vă rog să le postați în comentarii. Nu vă chinuiți să anonimizați că nu mă uit după IP-uri…)

Automulțumirea este mai periculoasă decât nemulțumirea, pentru că provoacă autosuficiență care determină dependența și tentația de a distruge orice formă de concurență.

Concurenții suntem în fapt noi înșine, pentru că o persoană automulțumită nu mai acceptă feedback-ul negativ sau îl ignoră pur și simplu cu prea multă superficialitate riscând să declanșeze toate ”amenințările” posibile enumerate mai sus.

Termenul de ”inflitrați” nu e chiar unul corect pentru continuarea poveștii, dar unul util pentru colectarea feedback-ului brut, nativ și ne-acoperit de jena de a scrie ceva pe o foaie de hârtie. Foloseam de mult ”infiltrații” sau îmi făceam propriile mele conturi fake în rețea, pe forumuri, comunități și chiar în social media, cu scopul de a colecta informații. Dar când trebuie să convertești unul de-”al lor” în infiltrat treaba devine mult mai complicată, pentru că trebuie să construiești o relație de încredere, să oferi informații, suport/ajutor, să schimbi idei, păreri opinii, să fii sincer de mult prea multe ori, să arăți că nu ești afectat… Heeh greu. Și cum unul singur poate fi părtinitor într-o comunitate mare ar trebui să ai chiar doi infiltrați, fapt care devine consumator de timp și energii… dar… ai măcar o reflectare corectă a modului în care ești văzut de ceilalți.

Cu siguranță, fără un feedback pozitiv am rămâne permanent în zona nemulțumirii ceea ce poate fi destul de trist. Și dacă într-o zi ajungi să nu-ți placă reflexia ta în ochii altora, încearcă să găsești metodele de a fi altfel. Nu uita că aspectele negative pe care le putem colecta printr-un feedback onest, direct și dozat în timp, ne fac să înțelegem că nu suntem suficienți de buni pe cât am vrea să credem și că lupta pentru perfecționare nu se oprește niciodată. Aaaa scuze, se oprește de multe ori de fapt, în cele mai multe cazuri prin operațiunea de pensionare (scuze dacă las loc la interpretări nedorite), iar de multe ori e plină lumea în care trăim de autosuficienți alimentați de propria piramidă a prostiei… un concept asemănător cu cel descris la finalul articolului referit în prima parte a acestui articol. Și ca să-i trag și un fluviu: Fluviile maiestoase își iau apa din râuri puternice nu din toate pâraiele tulburi.

Concluzii!?

Nu cred că mi-am încheiat studiul meu. Încercând să-mi explic plafonarea autosuficientă printr-o metaforă: sunt tipul care a sărit prea tare pe trambulină merg înainte cu speranța că peste câțiva ani va reuși să mă mai nemulțumească ceva, să mă încurajeze și să pot evolua spre un orizont mai larg al autocunoașterii.

Mulțumesc celor care mă ajută în evoluție!

10/07/2012

Ofuscări academice și un fel de CV

Disclaimer:

De ceva timp apar tot mai multe divergențe legate de cum ar trebui evaluate cadrele didactice, specializările, facultățile și universitățile. Acesta articol face parte din categoria frustrărilor personale așa că dacă aveți o zi bună nu o stricați citind acest articol.

Totul pare o nebuloasă inițiată de ambiția politică a unui singur om, și care nu are nici o legătură cu cutuma academică românească și nici nu este corelată cu cerințele din alte țări cu mai multă experiență.

Ni s-a impus un criteriu cantitativ bazat pe calitate, uneori reprobabilă, dar de cele mai multe ori mult mai presus de puterile unora dintre noi (și a mea desigur). Și uite așa am ajuns să contestăm modul de recunoaștere și promovare și suntem îndemnați cu toții să uităm de studenți și de alte activități administrative sau de prestigiu și să ne axăm numai pe Cercetare.

Cercetarea este foarte bună, dar din câteva studii de impact pe care le-am efectuat în rândul studenților, 99,95% nu sunt interesați despre câte și despre ce scrie un anumit cadru didactic în articole ISI care-i sunt necesare la promovare.

Ca să vedem ce ar trebui să conteze în viața unui cadru didactic am căutat tot felul de cerințe de angajare la alte universități din afară și vă propun o listă de formate de CV-uri academice:

Plus multe altele dar nu doresc să vă mai plictisesc.

În fiecare dintre ele regăsim atât partea de publicații, articole științifice, prezentări, experiența practică și abilitățile pe linie administrativă. Cele patru caracteristici ale unui cadru didactic trebuie să includă: activități de predare, activități de cercetare, activități administrative și activități de prestigiu (Foarte fain articolul The Cost of Prestige: Do New Research I Universities Incur Higher Administrative Costs?)

Într-o sinteză (nefinalizată) structura unui CV academic ar fi:

Date personale:
–
Studii:
– Post-Doctorale
– Doctorat
– Master
– Universitate
Experiență:
– Predare:
– Linia de expertiză
– Lista cursurilor
– Experiența în mediul de afaceri
Interesul pentru cercetare:
– punctele majore de cercetare pe viitor
Publicații:
– Cărți
– Articole științifice
Granturi și burse:
–
Conferințe, seminarii și prezentări cu public:
– Data, Titlu, Locația, Auditoriul
Premii și distincții:
– inclusiv cele din alte activități
– inclusiv cele obținute de echipele de studenți
Licențe și Certificări:
– in special cele recunoscute internațional
Abilități și calificări:
– IT
– limbi străine
Responsabilități administrative
– organizare de conferințe, seminarii și grupuri de lucru
– activități de coordonare studenți la competiții
Afilieri profesionale:
– organisme profesionale
Referințe:
– lista profesori

Dacă mai aveți propuneri de introdus în această structură aștept comentarii.

Oricum foarte interesant dacă domnul Ministru a citit o carte de genul acesta când a realizat criteriile de evaluare și promovare. Sau măcar dacă s-ar lua în calcul toate activitățile (secțiunea Tasks) din definiția unui profesor de pe Wikipedia.

Sorry dar nu poți spune că te ocupi doar de un segment sau altul. Trebuie să te implici în toate și mai ales să fii evaluat și recompensat pentru fiecare dintre ele.

Din păcate preferam sa vorbim la colturi, cum spune vorba asta noua: "Campioni la vorbit pe holuri", si de prea puține ori avem curajul de a lua o atitudine colectiva, care nu trebuie sa degenereze numaidecât.

Pentru mine lucrurile sunt clare: ca sa avem specializare avem nevoie de studenți, iar ca sa avem studenți trebuie sa prestam o serie de activități conexe predării prin care sa încercam sa atragem studenți la specializare dar sa-i si plasma pe piața muncii pentru a putea sa le arătam ca prin intermediul specializării au o pâine de mâncat. Si in felul acesta vor veni si mai mulți studenți.

Ca sa-i plasam avem nevoie de relații cu aceste firme, de organizări de evenimente, întâlniri, de programe didactice bune, de organizarea si administrarea fluxului informațional si multe altele. Peste toate acestea ca sa stăm bine in topuri avem nevoie si de cercetare… si de articole si de multe altele.

De asemenea, in criteriile de evaluare instituționale, articolele reprezintă doar un punct (semnificativ dar nu suficient). Alte puncte care contează sunt: gradul de angajare al absolvenților, contractele de cercetare public-privat, relația instituției cu mediul privat, participări la concursuri internaționale, apariții media in beneficiul instituției si multe altele.

Aceasta a fost și este părerea mea.

Succesuri!

11/11/2011

Jocurile au reguli si principii

Mesaj pentru studenții mei. Acest articol nu este o concluzie sau o apostrofare. Este pur si simplu o autoevaluare pe parcurs si trebuie tratat ca atare, fără implicații emoționale.

De multe ori vorbim despre jocuri și reguli. Dar cred că este foarte important ca orice joc să aibă și principii.

Educația, învățământul academic, nu e o joacă, dar poate fi tratat ca un joc din punct de vedere al regulilor și principiilor. Există două părți… poate trei sau patru dar două sunt concrete: studenți vs profi.

În mare parte de la generație la generație, regulile și principiile se pot schimba, sau îmbunătăți, sau ajusta, în funcție de participanți. O generalizare aplicabilă tuturor generațiilor, profesorilor sau cursurilor este imposibilă datorită influiențelor culturale, schimbărilor de mentalități, accepțiuni, idealuri și de ce nu de idoli.

Cunoașterea adversarului

Ca să poți stipula regulile jocului de la început, trebuie să-ți cunoști ”adversarul”. I-am rugat pe studenți să-mi răspundă la un set de întrebări formulate pe rând, în mod deschis și anonim, pentru a putea avea o reprezentare mai fidelă a realității.

Prima întrebare era: Cine credeți că sunteți?. Majoritatea nu au înțeles exact sensul imaginativ al întrebării așa că au răspuns: Un student/O studentă. Și mai trist este să te crezi că ești în timpul unui curs: O fată. :) Sper ca autoarea răspunsului să nu se supere pentru acest mic rânjet, dar mi s-a părut un răspuns mai altfel decât celelalte.

Următoarea întrebare era legată de componentele unui curs. Ce cred cu adevărat studenții că înseamnă un curs. Au fost și aici răspunsuri interesante… printre care amintesc componenta de teorie, cuprins, introducere, conținut, recapitulare și bibliografie! Total comunist cum tot ei au lăsat de înțeles.

Următorul set de întrebări a încercat să-i forțeze puțin să se pună în posturi incomode trecându-i prin sentimente de jenă, umilință mergând apoi spre zona de satisfacție intelectuală, exultare și definirea unui scop în viață.

Sinteza rezultatelor în imaginea de mai jos.

Se pot trage foarte multe concluzii din ceea ce au spus ei.

Printre cele mai importante: Soluția problemelor sau sentimentelor care-i fac pe studenți să nu mai vină la un curs următor, sau să vină doar din obligație se regăsește în partea de satisfacție intelectuală. Studenții au nevoie de recunoaștere, interactivitate, apreciere și implicare.

De asemenea, ceea ce le-ar oferi studenților satisfacția intelectuală în timpul unui curs se regăsește în ceea ce nu le place. Exemplu: Le place ca un curs să fie interactiv, dar nu le place să li se pună întrebări la care nu știu să raspundă, obținând satisfacții în momentul în care știu să răspundă la acea întrebare.

Pare simplu dacă privești per ansamblu. Ca să poți face un curs interactiv ai nevoie de comunicare cu studenții. Aceștia trebuie să citească anterior ceva legat de topicul cursului pentru a putea colabora și a răspunde corect. Soluția ar fi să ai un suport de curs cadru pe care să-l pui la dispoziție de la începutul semestrului sau de la o săptămână la alta, după care la fiecare sfârșit de curs să anunți tematica cursului viitor și ceva surse de inspirație.

Foarte interesante mi s-au părut răspunsurile legate de rezolvarea unor puzzle-uri intelectuale. Tehnica este să forțezi limitele și să conduci cursul și studenții către cazuri aproape imposibile și totuși să apară undeva o soluție, o rezolvare sub o formă sau alta, poate la care nici tu nu te-ai gândit anterior. Totul trebuie să se rezolve gradual și spre zona din ce în ce mai “sefe”.

Din păcate au fost și studenți care au considerat exultarea intelectuală un apect negativ :) dar majoritatea răspunsurilor au în vedere punerea în dificultate a cadrului didactic. Adică studentul să știe mai mult decât profesorul. Pare destul de simplu de rezolvat și acest aspect, dacă studenții ar citi ultimele noutăți pe un anumit topic de curs și tu nu le-ai citit încă sau… poți recunoaște că NU stăpânești suficient acea informație de ultimă oră… cu riscul de a te discredita dar a le oferi lor satisfacția intelectuală de care au nevoie pentru a li se însămânța ideea că pot fi buni… și mai buni… și să citească mai mult de fapt. Nu trebuie să pierzi în schimb controlul oferind permanent senzația că stăpânești situația.

Aplicabilitatea principiilor

Principiile nu trebuie să fie foarte multe, dar trebuie să fie clare și fără interpretări sau neclarități. Din punctul meu de vedere în educație unul din principiile de bază este evaluarea corectă.

De obicei principiile se aplică în momentul în care o regulă de joc este încălcată.

În cazul articolului de față vizez regula conform căreia fiecare student trebuie să susțină în mod individual un examen pe parcurs și să nu partajeze răspunsurile cu alți colegi sau să nu încerce în orice formă să trișeze la un examen. Într-un singur cuvânt regula de bază a jocului de-a școala este să nu-ți consideri studenții hoți!

În momentul în care această regulă este încălcată trebuie să aplici acțiunile coercitive stipulate de principiu, în vederea asigurării evaluării corecte. Orice excepție de la regulă intră sub incidența principiului lingurii de ciorbă: Dacă într-o oală plină cu apă de canal pui o lingură de ciorbă, nu se întâmplă nimic. Dar dacă într-o oală de ciorbă pui o lingură de apă de canal s-a stricat toată ciorba.

E greu să schimbi regulile de evaluare pe parcurs, sau și mai rău spre final. Dar trebuie să acceptăm efectul coercitiv al principiilor. Mai ales dacă una din reguli este încălcată de cealaltă parte decât cel care le-a stipulat.

Concluzii?

Nu există așa ceva. Educația modernă nu are finalitate statutară. Este un ciclu care se schimbă permanent, flexibilitatea, adaptibilitatea și chiar acceptarea fiind calitățile pe care trebuie să le aibă un cadru didactic al timpurilor prezente. Și pe lângă acestea… principii!

12/12/2010