Daaar… de ce îmi pasă mie de plagiatul PM-ului ţării?!

Discleimăr: 
Acest articol poate conține erori de logică și limbaj. 
Într-un mod revoltător este scris într-un limbaj al vorbirii curente 
exprimând o părere/opinie exclusiv proprie și personală în mod dezlânat 
și poate complet de neînțeles. Rog cititorii, care ajung întâmplător aici,
 să se oprească din citit oricând consideră necesar după acest punct.

Impulsiv şi dintr-o dată, fără să stau prea mult pe gânduri aş spune că îmi pasă al naibii de mult! De ce? Păi în primul rând pentru că şi eu sunt Doctor şi că pentru a obţine acest titlu am muncit aproape 10 ani. 10 ani?! Mda… 10 ani… şi vina mi se datorează. Pe timpul meu (admis la doctorat în 1999), şi a lui Ponta, doctoratul ţinea cam 4 ani la zi şi 6 ani la ID. În timpul acesta aveai un serviciu, trebuia să ţii ore de luni până duminică şi eventual să fii şi un membru al familiei. Chiar aşa! Numai membrii propriilor familii pot şti câte sacrificii au făcut, câte compromisuri şi câtă înţelegere… totul pentru a termina celalalt cu bine doctoratul şi aşi clădi o carieră academică pe baza acestui titlu.

Puţini terminau în 6 ani doctoratul. Foarte puţini! Numai că dacă până prin jurul anilor 2000-2002, dacă depăşeai termenul, era aproape ca o regulă general valabilă, după 2005 s-a băgat o taxă de penalizare de 1200 lei pe an pentru fiecare an de întârziere. Eram în plină ascensiune în perioada aia. Descoperisem lumea prin Imagine Cup şi în acelaşi timp aveam nevoie să fiu student la doctorat pentru a putea candida şi în 2006. Apoi am învăţat că ceea ce făceam eu la Reţeaua FEAA era artizanat şi că de fapt lucrurile stăteau mult mai elaborat. Bani avea facultatea de-i întorcea cu lopata… deci dacă peste noapte visam că vreau un blade center de 1,5 miliarde a doua/a treia zi îl aveam în “ogradă”. Ajunsesem ca meşterul Manole: instalam tot felul de platforme noaptea, a doua zi le testam şi-mi dădeam seama că nu e suficient de bine. Mai citeam o carte, o documentaţie şi noaptea formatam şi o luam de la capăt. Şi aşa am ajuns de studii de caz….

Ameninţat din ce în ce mai des cu exmatricularea  de la Doctorat am ajuns la trista concluzie că munceam pe gratis şi plăteam pentru ceea ce ar fi trebuit să fac.

Cu greu am terminat şi doctoratul. Nu am fost mulţumit de ceea ce am făcut. Uitându-mă peste ani în urmă, nu pare chiar atât de rău, dar nu atât de bine cât mi-aş fi dorit.

Şi ce vină are domnul Prim în toată treaba asta? Absolut nici una.

Şi ce treabă are plagiatul cu ţara? Chiar aşa.. aparent nici una.

Nu fură toată lumea în ţara asta? Păi aparent se pare că da. Iar el nu a furat din buzunarul nimănui, nu-i aşa? Păi şi atunci de unde atâta obidă? Exact, am intrat cu toţii în jocul băsist al dottore-ului şi am uitat să ne uităm în curtea noastră şi să vedem de fapt că fiecare dintre noi furăm. Şi mai ales că dumnealui nu a furat, repet, de la nimeni!

Ia să întoarcem foaia! Adică… eu sunt cadru didactic. Şpagă nu am de la cine să iau pentru că sunt „al dreacu” și studenții nu-mi dau nimic. Pe la ID unde se „mulgea” mai bine pe timpuri le-am băgat evaluare automată pe bază de teste grilă în BlackBoard. Poate să vină și Rectoru… și Ministreasa, chiar și Președintele Ales… că nu are ce-i face. La finalul testului apare nota și studentul știe dacă a trecut sau nu. Automat nota e dusă în baza de date și afișată în catalogul studentului. Versionare, dublă aprobare la modificare, audit pe fiecare operațiune… păi ori suntem informaticieni, ori nu?

Păi dacă eu nu am ce fura… de ce altul ca mine să fure? Doar pentru că este în politică? Păi nu zice la cartea de căpătâi că oamenii se nasc egali? Atunci și el s-a născut om, nu politician… deci dacă eu nu fur nici el să nu o facă.

Dar tata fură? Păi la o palmă de pământ pe care o are el de la cine să fure? Nu mai sunt CAP-uri, IAS-uri și alte forme de culturi ale statului din care să furi. Dacă te duci în lanurile lui Porumboiu ca să furi 4-5 popușoi pe care sa-i fierbi să să-i dai la nepoți să-i mănânce, întâi te împușcă paznicii și după aia dacă scapi te întreabă cu ce ocazie pe la ei. Deci nici el nu fură. Mai nou îmi spunea, ceea ce eu nu prea credeam, că sunt oameni la tară care nu au ce mânca. Păi dacă la Porumboiu îi împușcă, în momentul în care vin pe glia ta, cutuma spune să bagi furca în el și după aia să-l întrebi cu ce ocazie pe la tine.

Deci ei nu fură… asta ne îndreptățește să mai spunem că toată lumea fură? Păăăăi nu prea se justifică. Sigur orice proces logic inferent dacă nu este validat poate avea scăpările sale. Pot fi acuzat de băsism și e clar că îmi caut eu exact acele cazuri particulare prin care să demonstrez contrariul. Mai ales că PM-ul nu a furat de la nimeni și mai ales nimeni nu l-a reclamat că ar fi furat de la el.

Pe timpul când toate mergeau bine în țara asta lectorii ajungeau în 2-3 ani conferențiari și în alți 2-3 profesori. O carte, 4 articole publicate la unde o fi fost, de îmbătat bine o comisie și o gașcă de colegi și cam acestea erau criteriile de promovare de la un grad la altul. E clar că sunt cam exagerate afirmațiile de mai sus și că ele erau în cea mai mare parte doar excepții nu o regulă de zi cu zi. Daaar nu pot uita din perioada respectivă (2002 parcă) un articol la o conferință științifică internațională cu prezență din România și Moldova, a unui mare profesor și care se intitula ceva de genul: aplicații de arhivare electronică a documentelor și al cărui conținut era un copy/paste din helpul de la WinZip! Păi ori suntem cercetători ori nu?

Vă dați seama câtemai de-a frigidere pline de mezeluri și-a luat Funeriu cu noile norme ale lui de promovare!? Ce e acela factor de influență în articole ISI pe care trebuie să le plătești cu 400-500 de Eur ca să le poți publica sau susține la o conferință? Ce e aia 400 de Eur când veniturile tale lunare sunt sub acea sumă? De ce adică să promovezi exclusiv pe cercetare științifică atâta timp cât mare parte din timpul la facultate ți-l petreci la catedră? Care este plus valoarea care o dai tu pieței și studentului prin faptul că ai cercetat influența pixelului albastru din colțul din stânga sus al ecranului în productivitatea lucrătorilor informatizați din domeniul panificației? Unde este echilibrul dintre cele patru dimensiuni (teaching, research, administrative și prestige) ale unui cadru didactic, atât de bine reglementate în cadrul universităților din top 100 mondial?

Revin la … ce treabă are asta cu doctoratul PM-ului? Așa erau vremurile! Nimeni nu era interesat de nimic etic ci de propria sa ascensiune. Așa era acea perioadă… și mulți am avut culoarele noastre sau am fost prea tineri pentru asta. O vorbă veche spune așa: dacă tata a purtat opinci, eu nu am voie să port cizme? Dar aici nu se aplică asta ci tocmai inversul său: Dacă tata purta cizme, eu de ce sunt obligat să port opinci chiar dacă fac același lucru ca el? Poate din cauză că ne chinuim de prea mulți ani să ajungem și noi măcar într-un top 500 mondial? Anul acesta Cuza a ajuns la 601+… și asta nu mulțumită mie ci multor alți colegi cu vizibilitate internațională. Cârcotaș fiind nu pot să mă leg de faptul că mulți din acei colegi au câte 25-30 de studenți într-o serie de curs, iar eu am în cel mai fericit caz 125. Una este să ții ore cu 25 de studenți să le dai examen la final și să le pui note și alta este să faci EVP cu 125 de studenți unde ai în cel mai fericit caz 6-7 examene de-a lungul semestrului. Pentru ce atâta chin? Pentru că vrei ca din cei mulți, cât mai mulți să ajungă să mănânce o pâine cât mai albă. Așa mi-am înțeles eu rolul, așa mi-am imaginat eu profesorul și așa fac. Îmi pasă prea mult de viitorul studenților?! Sincer da. În calitatea lor pe piața muncii mă oglindesc eu ca și profesor. Și cum a fi cadru didactic nu este suficient ca să-ți întreții o familie, îmi pasă de imaginea mea pe piața muncii pentru serviciile de consultanță pe care le-aș putea prinde într-o societate normală, în care legile șpăgii, comisioanelor, intereselor propriilor grupuri, și las-o mă că merge și așa nu ar face diferența … și pe piața de consultanță IT.

Bine, bine… dar ce treabă are acel doctorat plagiat cu starea de fapt? Păi din câte știm, domnul PM (observați că P este lângă O pe tastatură… Doamne! Era să scriu O în loc de P) este conferențiar, iar ca să ajungi conferențiar ai nevoie de doctorat. Implicațiile nu se opresc aici. Pe timpul când domnu PM a ajuns doctor se dădea de la stat 25% în plus la salariu pentru că aveai gradul de doctor. Asta, din superficialele mele cunoștințe de drept se cheamă fals și uz de fals în scopul obținerii de foloase necuvenite. Cred că face parte din codu penal, nu?

Bun, dar nu a luat de la nimeni… pentru că funcția de conferențiar o ocupă la o Universitate privată. Cum sunt un mare fan al curentului care susține termenul de fabrici de diplome, aș putea chiar să mă bucur că PM-ul e băiat deștept și le-a luat banii ălora. Dar Universitatea de care vorbim… nu este dovedită a fi una din cele mai nașpa universități private din România… și cum vorbim de toleranță și concurență poate că o să mă rezum la a spune că nu e treaba mea ce fac dumnealor cu banii contribuabililor lor.

Daaar avem o altfel de mare problemă. În perioada de după 2004 de când a devenit doctor cu 25% în plus la salariu domnul PM a ocupat și o serie de funcții publice… plătite desigur din banii tuturor contribuabililor! Bani care ar fi asigurat niște pastile în plus într-un spital s-au dus pe 25% în plus la salaru unui viitor PM.

Acum înțelegeți de ce mă doare atât de tare? Nu stau în picioare argumentele?! Mai am unul… de spus. Restul le păstrez pentru comentariile iubitorilor de plagiatori.

Că lumea fură, că unii au făcut și au dres, și au ajuns, e treaba lor. Bravo lor! Mă bucur pentru ei. Că regulile nu-mi mai permit și mie să fac la fel… da ar putea să mă oftice, doar dacă nu aș fi conștient că doar cu mai multă exigență, prestanță și implicare poți să crești nivelul de calitate a muncii pe care o faci dar mai ales a imaginii cu care ești văzut de oamenii din jur dar și de colegii din exterior! Regulile, normele și metodele, nu erau perfecte nici atunci, nici acum și întotdeauna s-au găsit portițe de scăpare, eludare, îndulcire pe românește a acestora.

Daaar… Din 2008 ne-am cumpărat acel BlackBoard pe care l-am mai amintit și mai sus. În el am găsit o mică și insignifiantă, aparent, aplicație de detectare a plagiatului! Și având șefi cu mintea luminată, mi-au acceptat și această nouă găselniță, s-a implementat și se utilizează din plin pentru referate, proiecte, lucrări de licență și disertație. Cei mai împotriva noului sistem au fost studenții… dar nu la nivelul de revoltă la care mă gândeam. Oare de ce?! Pentru că sunt conștienți că NU le cerem decât să nu fure! Să fie cinstiți! Să-și facă singuri lucrările… și să dovedească în acest fel că merită să mănânce acea pâine albă de pe piața muncii! Daaaar acum ce justificare mai am eu în fața lor? Cum poți să le mai justifici că nu e bine să fure și că munca te înnobilează, când al doilea sau al treilea om în stat si-a construit cariera academică pe un fals?!

Tot mai multe universități implementează sau au în plan să implementeze soluții antiplagiat. Așa! Șiiii… cum vor motiva ele acest demers în fața unor organizații studențești poate mai bine organizate decât cele de la noi?

Dacă voi aveți un răspuns … îl aștept cu interes!

Până atunci încă mai sper într-o retragere a titlului de doctor. Că vrea să stea PM, e treaba lui. Că ne afectează pe toți imaginea proastă pe care o are… aș spune că doar indirect iar pentru unii insesizabil. Pe tata îl afectează dacă nu plouă la țară, pe vecinul meu manelist de la apartamentul inferior îl afectează că i se termină băutura. Pe … a 12-a îi afectează Bacu… pe mulți părinți îi afectează începerea școlii, deci NU ne pasă de doctoratul lui Ponta.

Daaar mie îmi pasă! Și ar trebui să le pese tuturor celor care și-au făcut în mod cinstit un doctorat… și tuturor celor care sunt în chinurile facerii acelui doctorat… dar mai ales ar trebui să le pese conducătorilor de doctorat pentru că ei au cea mai mare influență în mediul academic! Și ar mai trebui să le pese tuturor celor care NU iubesc minciuna și mitocănia cu care ne spune că el nu a furat nimic… când este atât de vizibilă dimensiunea hoției!

Automulțumirea – O abordare personală

Nu! Acest articol NU este despre politică. Este o sinteză, o autoevaluare a mea pentru o perioadă de 3 ani. Dacă vreți politică pot spune doar că anumite teme și idei din acest articol se pot regăsi și în acesta.

Scuză: Acest articol poate conține greșeli de scriere, virgule și exprimare.

 

În 2010 scriam un articol despre feedback-ul pe care-l primesc anual din partea studenților, în mod direct sau indirect. Mi-am dat seama atunci că evaluările anuale pe care el fac studenții la noi, sunt bune, dar nu suficiente, de aceea am procedat la a îmi crea propriile mele formulare de feedback, în general orientate pe partea negativă. Complet anonime, ceream doar păreri sincere: Ce v-a plăcut la cursul X și 10 lucruri care nu v-au plăcut pe diferite componente ale unui curs.

Cred că, de fapt, începusem mai devreme cu feedback-urile acestea anonime și apoi în 2010 am început să le analizez altfel și să-mi fac o strategie de a elimina sau diminua aspectele negative specificate în feedback, atât cele legate de conținutul cursului, modul de prezentare, interacțiunea cu studenții, modul de adresare și comunicare, modul de lucru la laboratoare, modelul de evaluare, feedback-ul meu în timpul desfășurării activităților și comunicarea/feedback-ul post-evaluare.

Am învățat de la americani despre conceptul de Politically Correct, dar atâta timp cât ai trăit într-o altfel de societate, nu ai aceeași abilitate de a-l aplica, uneori sforțările de a fi cât mai P.C. apropiindu-se de ridicol.

La următoarea evaluare, am constatat că în mare parte, pe lângă aspectele negative pe care le știam deja au apărut și altele noi, gradul de nemulțumire fiind oarecum mai accentuat.

În încurajările mele am spus că este timpul să-mi asum aspecte mai pragmatice, apelând astfel la tehnici din domeniul managementului riscurilor: am identificat punctele slabe (vulnerabilitățile), am identificat amenințările posibile (scăderea satisfacției studenților, a interesului lor, vorbele pe la ”colțurile internetului”, etc., etc.), am stabilit planul de tratare a riscurilor, în care le-am inclus și pe cele asumate și … a început un nou semestru cu încredere.

Următoarea evaluare… aceleași aspecte negative, plus încă vreo două.

Un nou semestru, o nouă evaluare… aceleași aspecte negative, plus încă vreo două.

Involuntar, atunci, pentru că acum le conștientizez, le-am ignorat pe cele pe care le cunoșteam deja și m-am axat pe analiza celor noi. Cred că de fapt așa făcusem și cu un ciclu în urmă… fapt care m-a pus pe gânduri…ajungând la concluzia că nu mai am o doză suficientă de nemulțumire ca să mă ambiționeze/determine să mă schimb, spirala mea evolutivă intrând pe o linie continuă spre automulțumire.

Grafic situația s-ar prezenta ca în imaginea următoare:

(PS: una din ironiile negustate de studenți: Nu înțelegi? Vrei să îți desenez? Pe mine m-ar amuza… pe mulți nu. Dacă mai aveți astfel de exemple vă rog să le postați în comentarii. Nu vă chinuiți să anonimizați că nu mă uit după IP-uri…)

image

 

Automulțumirea este mai periculoasă decât nemulțumirea, pentru că provoacă autosuficiență care determină dependența și tentația de a distruge orice formă de concurență.

Concurenții suntem în fapt noi înșine, pentru că o persoană automulțumită nu mai acceptă feedback-ul negativ sau îl ignoră pur și simplu cu prea multă superficialitate riscând să declanșeze toate ”amenințările”  posibile enumerate mai sus.

Termenul de ”inflitrați” nu e chiar unul corect pentru continuarea poveștii, dar unul util pentru colectarea feedback-ului brut, nativ și ne-acoperit de jena de a scrie ceva pe o foaie de hârtie. Foloseam de mult ”infiltrații” sau îmi făceam propriile mele conturi fake în rețea, pe forumuri, comunități și chiar în social media, cu scopul de a colecta informații. Dar când trebuie să convertești unul de-”al lor” în infiltrat treaba devine mult mai complicată, pentru că trebuie să construiești o relație de încredere, să oferi informații, suport/ajutor, să schimbi idei, păreri opinii, să fii sincer de mult prea multe ori, să arăți că nu ești afectat… Heeh greu. Și cum unul singur poate fi părtinitor într-o comunitate mare ar trebui să ai chiar doi infiltrați, fapt care devine consumator de timp și energii… dar… ai măcar o reflectare corectă a modului în care ești văzut de ceilalți.

Cu siguranță, fără un feedback pozitiv am rămâne permanent în zona nemulțumirii ceea ce poate fi destul de trist. Și dacă într-o zi ajungi să nu-ți placă reflexia ta în ochii altora, încearcă să găsești metodele de a fi altfel. Nu uita că aspectele negative pe care le putem colecta printr-un feedback onest, direct și dozat în timp, ne fac să înțelegem că nu suntem suficienți de buni pe cât am vrea să credem și că lupta pentru perfecționare nu se oprește niciodată. Aaaa scuze, se oprește de multe ori de fapt, în cele mai multe cazuri prin operațiunea de pensionare (scuze dacă las loc la interpretări nedorite), iar de multe ori e plină lumea în care trăim de autosuficienți alimentați de propria piramidă a prostiei… un concept asemănător cu cel descris la finalul articolului referit în prima parte a acestui articol. Și ca să-i trag și un fluviu: Fluviile maiestoase își iau apa din râuri puternice nu din toate pâraiele tulburi.

Concluzii!?

Nu cred că mi-am încheiat studiul meu. Încercând să-mi explic plafonarea autosuficientă printr-o metaforă: sunt tipul care a sărit prea tare pe trambulină merg înainte cu speranța că peste câțiva ani va reuși să mă mai nemulțumească ceva, să mă încurajeze și să pot evolua spre un orizont mai larg al autocunoașterii. 

Mulțumesc celor care mă ajută în evoluție!

#SharePoint – List content types

Odată cu dezvoltarea oricărui sistem, apar tot mai multe încălcări ale procedurilor scrise sau a cutumelor în utilizarea acestora. Nu este o definiție ci o constatare empirică a ceea ce se întâmplă și pe la noi.

Sigur, unii oameni din sistem pot stipula faptul că nu au fost instruiți (trăinuiți :) ) în legătură cu facilitățile noi ale unui sistem. Sarcastic vorbind nu e mare lucru de trăinuit la a scrie un anunț într-un site din SharePoint.

Iată ce spune cutuma:

Se dă click pe New Item, Se scrie la Title, Body, Data de expirare și dacă este cazul se atașează ceva, apoi se apasă Save.

Așadar iată cum arată din ce în ce mai multe anunțuri pe un portal educațional și principalul motiv pentru care v-am povestit despre tema de astăzi:

Anunt1

Deci … ca să citesc anunțul trebuie să deschid acel PDF. Ne uităm în el:

Anunt2

Așadar: cadrul didactic a trimis un mail cu un anunț către secretară. Secretara, a luat fișierul și l-a postat la anunțuri ca fișier atașat. Fără nici o explicație, fără nici o dată de expirare. Ceea ce înseamnă că acesta nu este un anunț ci un continuum perpetuum. Nu este un caz izolat așa că trebuie luate măsuri.

Vă întrebați probabil ce era așa greu să copie datele din PDF și să le treacă direct la anunț? Nici eu nu pot înțelege. Aș putea întreba… dar dacă întrebi nu ieși prea bine… Dar dacă ești Admin?! :) Nu mai trebuie să întrebi …

Când un sistem nu mai funcționează pe principiile de gentleman’s agreement, pui gratii! Ridici Ziduri! Pui Bariere! Setezi restricții.

Cum impunem ordinea publicării informațiilor în SharePoint?

E oarecum simplu. Se merge la proprietățile listei de anunțuri și se modifică acele coloane pentru Body și Expire pe obligatorii și se limitează numărul de caractere de pentru Title.

Pas cu pas: din ribonul listei de Anunțuri se merge pe List, List Settings, în secțiunea Columns se dă click pe fiecare coloană în parte și din secțiunea

Additional Column Settings se selectează Yes pentru Require that this column contains information. De asemenea, se pot limita numărul de caractere de afișat de la 255 (implicit pentru Title) la un număr mai mic de caractere prin specificarea noii valori în caseta: Maximum number of characters. Se apasă apoi butonul Ok și se repetă procedura pentru toate celelalte coloane.

 

Problema se pune în contextul în care ai mai multe site-uri care conțin liste de anunțuri și în care întâmpinăm aceleași încălcări procedurale.

Pentru a rezolva problema aceasta trebuie să apelăm la setările întregului site și să modificăm proprietățile listei de anunțuri de la Site Content Types.

  1. Pe pagina de pornire a site-ului accesăm Site Actions, Site Settings;
  2. În secțiunea Galleries se accesează Site content types;
  3. În secțiunea List Content Types, se accesează Announcement;
  4. În secțiunea Columns se accesează fiecare coloană în parte și se personalizează prin alegerea opțiunii Required din secțiunea Column Settings;
  5. Dacă pentru titlu dorim să limităm numărul de caractere pentru toate listele de anunțuri, va trebui să știm că vom afecta toate celelalte valori implicite ale coloanelor Title din toate listele din SharePoint. Pentru această operațiune va trebui din pagina coloanei Title să accesăm legătura Edit site column din secțiunea Site Column Information;
  6. În pagina Change site column edităm valoarea câmpului Maximum number of characters din secțiunea Additional Column Settings.
  7. Se apasă Ok în pagina Change site column,  apoi Ok în pagina  Change Content Type Column.

Cam asta ar fi. Din acest moment toate anunțurile nu vor mai putea fi publicate fără conținut și dată de expirare….

Really?! :) Ia analizați cu atenție imaginea de mai jos:

Anunt3

Deci ingeniozitate există… dar doar pentru a încălca regulile. Și cum nimic nu se termină în viața unui sistem, joaca aceasta de a Tom și Jerry cu încălcarea principiilor nu poate decât să ne ambiționeze să “săpăm” mai adânc, și mai adânc în interiorul sistemelor pentru a pune alte și alte restricții! Tristețea este că pentru coloanele de tip Body (multiple line of text) nu ai reguli de validare… așa că ar fi o idee să le scot atașamentele, nu? :)

 

Bonus off-topic

Feedback is the engine: În SharePoint 2010 studenții își pot exprima anonim aprecierea sau nemulțumirea legată de un anunț cu caracter general sau particular.

image

Și nu numai despre anunțuri ci și despre documente…. și multe altele.

Peace!

Blog la WordPress.com.

SUS ↑