Despre onestitate

Onestitatea are un defect mare: odată invocată, nu mai poate fi pusă în sertar. Nu poți s-o scoți la lumină în campanie, s-o plimbi prin piețe, s-o așezi pe afișe, s-o transformi în emoție publică, iar apoi, când ajungi în camera cu uși grele, s-o lași discret pe hol, lângă umbrele.

Oamenii pot ierta multe. Pot ierta greșeli, ezitări, bâlbâieli, chiar și lipsa de experiență. Dar iartă greu sentimentul că au fost folosiți ca treaptă morală pentru o scară politică. Pentru că votul nu este doar o ștampilă. Uneori este o mică investiție de suflet. Pui acolo o speranță, o supărare mai veche, o încredere câștigată greu, o rușine de a mai fi păcălit încă o dată. Și pleci acasă spunându-ți că, poate, de data aceasta, lucrurile nu vor mai fi făcute ca înainte.

Trădarea nu începe întotdeauna cu un gest spectaculos. Nu vine mereu cu fanfară, cu tunete și cu declarații mari. Uneori vine pe vârfuri, îmbrăcată în cuvinte cuminți: stabilitate, responsabilitate, maturitate, aritmetica mulțimilor. Sunt cuvinte respectabile, desigur. Dar și cele mai respectabile cuvinte pot deveni paravane, dacă în spatele lor se ascunde aceeași veche meserie a combinației.

Există o diferență între compromis și compromitere. Compromisul este când accepți că lumea nu încape perfect în principiile tale. Compromiterea este când principiile tale încep să nu mai încapă în lumea în care ai vrut cu orice preț să intri. Primul ține de luciditate. A doua ține de abandon.Și mai există o diferență: între a lucra cu oameni imperfecți și a te sprijini pe oameni care au făcut din lipsa de caracter o metodă. Nimeni nu cere sfinți în politică. Ar fi și ridicol, și periculos. Dar între sfințenie și duplicitate există un teritoriu foarte larg, în care se află decența, loialitatea, transparența, respectul față de cei care te-au crezut.

Când invoci onestitatea, nu promiți perfecțiune. Promiți însă că nu vei face din întuneric o tehnică de guvernare. Promiți că nu vei numi curaj ceea ce este doar calcul. Că nu vei numi responsabilitate ceea ce seamănă izbitor cu frica de a pierde jocul. Că nu vei numi maturitate ceea ce, privit de aproape, are toate trăsăturile vechii șmecherii politice.

Poate că unii vor spune că așa se face politica. Că trebuie numărate voturi, împărțite funcții, adunate tabere, convinsă lumea de pe margine. Așa este. Politica nu se face cu îngeri și nici cu poezii. Dar tocmai aici este proba. Dacă totul se reduce, în cele din urmă, la aceleași manevre, aceleași întâlniri discrete, aceleași fidelități schimbate peste noapte, atunci de ce am mai avut nevoie de cuvinte mari? De ce am mai chemat oamenii la o promisiune morală?

Pentru că oamenii nu au votat doar o persoană. Au votat o direcție. Au votat împotriva unui fel de a face lucrurile. Au votat împotriva aroganței celor care cred că poporul este bun doar când aplaudă și inutil când întreabă. Au votat cu gândul că, măcar de data aceasta, ușile nu se vor închide imediat după numărarea voturilor.

Dezamăgirea nu vine din faptul că realitatea este complicată. Oamenii știu asta. Vine din impresia că realitatea complicată este folosită ca scuză pentru gesturi simple și urâte. Vine din senzația că ai fost invitat să crezi într-un principiu, iar apoi ți s-a explicat, superior, că principiile sunt bune doar până încep negocierile.

Onestitatea nu este un slogan. Este o datorie care rămâne după ce luminile campaniei s-au stins. Este partea aceea incomodă care te urmărește tocmai când ai ajuns unde voiai să ajungi. Este martorul tăcut din încăpere, cel pe care nu-l poți da afară fără să se vadă.Iar trădarea cea mai dureroasă nu este întotdeauna trădarea adversarului. De la adversar te aștepți. Te aperi. Îți ții geaca strânsă și portofelul aproape. Trădarea care doare este aceea a celui în care ai pus, fie și pentru o clipă, ceva mai mult decât o opinie. Ai pus o nădejde.Și poate că aici se rupe firul. Nu definitiv, nu teatral, nu cu urlete. Ci încet, aproape civilizat. Omul care a sperat nu devine neapărat dușman. Devine mai atent. Mai rece. Mai greu de convins. Își ia înapoi emoția și o pune într-un loc mai sigur. Nu pentru că nu mai vrea binele public, ci pentru că a înțeles, încă o dată, că în politică promisiunile frumoase trebuie păzite mai ales de cei care le rostesc.

Onestitatea nu cere să nu greșești niciodată. Cere doar să nu-ți construiești greșeala ca pe o strategie și apoi să-i ceri lumii să o numească virtute.